Sens/Nonsens

Eu nu am fost niciodată o luptătoare. Întotdeauna mi s-a părut că viaţa e bună cu mine si că îmi dă ceea ce mi-am dorit, poate pentru că niciodată nu am stiut cu adevarat ce îmi doresc.

Întotdeauna mi-am dorit iubirea, iubirea aceea cu „i”-mare pe care cu toţii o căutam, conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit în niciuna din formele ei şi totuşi am simtit întotdeauna ca alerg ca o nebună după ea. Toată viata mea e rezumatul unei goane dupa iubire.

Sunt oameni, aşa ca mine, nu mulţi, ce-i drept, care traiesc haotic fiecare clipa storcând-o pâna la ultima picatura de semnificaţii posibile.

Uneori ma întreb care e sensul vieţii, fară a face filozofie. Poate iubirea… dar atunci când suferi nespus din iubire, unde să mai gasesti sensul? În care directie să o apuci? Cine ne arată care e drumul bun? Si ce înseamnă drumul bun? Cum ştim dacă el e sensul pe care îl căutam? Ce facem atunci când simtim că totul se năruie în jur şi când descoperim cu tristeţe nemărginită că sensul în care am crezut cu ardoare e de fapt un nonsens sau e un înteles mult prea greu de descifrat, ce facem? Luptăm, dar eu nu sunt o luptătoare.

De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodata? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor? Să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebarile retorice ale vieţii. Si ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care mereu căutam răspunsuri? Un alt raspuns mai limpede decât toate la un loc? Sau doar o altă întrebare…retorică? Ce e iubirea? La ce bun suferinta si asteptarea când oboseşti pe drum de atâta cautare şi sfârşeşti în dezamăgire?!

A voastră Sara

 Loading ...

Cine, el?

Nimic nu părea să fie ieşit din comun în acea zi, cel puţin nu deocamdată. Stând în ultima bancă, visând la ceva ce numai ea ştia, Cătălina nu era atentă la ceea ce profesorul de istorie trăncănea, cui îi pasă… Din zbor, mai prindea câte un cuvânt, căci gândul ei era departe, dar oare la ce? Ei bine, nici nu e chiar aşa greu de imaginat: ca orice altă fată de vârsta ei, visa la un prinţ, la băiatul visurilor, al cărui nume stătea undeva ascuns în suflet. Şi asta de ce? Doar avea prieteni… Şi totuşi Cătălina tăcea, nu spunea nimic… visa.

Ca de obicei, tânăra se trezi brusc din “transa” în care se afla, zărind chipul profului de istorie în fata ochilor şi simţind zgâlţânatul colegei de bancă.

„Cătălina, încetează să mai visezi. Nu eşti deloc atentă la ceea ce vorbesc eu aici, iar daca nu te controlezi eşti liberă oricând să părăseşti clasa.” Mda, era şi normal, că doar altfel nici că se putea….vechea replică; deja îi devenise atât de cunoscută, nu-i mai păsa. Ei şi, ce contează, doar nu era singura persoană de pe planetă care nu dădea doi bani pe şcoala, nici prima , nici ultima, iar la urma urmei era chiar aşa mare nenorocire că visase…?

Fără prea multă tragere de inima fata a dat profesorului un răspuns “mă scuzaţi”… ce raspuns, când nici măcar nu i-a fost adresată o întrebare?! Fără să pară prea afectat de cele întamplate, acesta şi-a continuat turuiala, ca şi cum nimic nu l-ar fi întrerupt.

Clopoţelul mult aşteptat suna în sfarsit însa Cătălina părea că nu-l aude…noroc cu Daniela, care a adus-o cu picioarele pe pământ.

“Hei…care-i treaba…a….s-a sunat?”, întrebase Cătă speriată

“Of, uită-te şi tu la tine, nu faci altceva decât să pierzi vremea gândindu-te la el….mă rog, nici numele nu vrei sa mi-l spui”

“Termină odată. M-am săturat de prostiile astea, trebuie neapărat să dau tot timpul socoteală cuiva? E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea” şi punându-şi caştile în urechi se îndepărtă de sala de clasa. Încotro…nici măcar ea nu era sigură….nu ştia unde vroia să meargă… Destinatia perfecta, chioşcul: îşi cumpără o apă plată şi un pachet de biscuiţi tempo (preferaţii ei ). Dar iată, coincidenţă sau nu, acolo dă peste “Făt Frumosul” ei, care o salută, punându-i mâna peste şold. Incredibil, tocmai el….tocmai el să facă aşa ceva…era un nimic…dar ei i se părea atât de mult…işi facea atâtea sperante…era fericită…

Se întoarse în clasă fugind, lovindu-se de o mulţime de pesoane. Ajunsă aici, se hotărâse să-i povestească totul Danielei despre Rares (căci aşa se numea “Făt Frumos”). Dar totusi cine e Rareş? E dintr-a12-a. Înalt, cu ochii căprui spre verde, părul şaten, per ansamblu un băiat simpatic şi dragut. Cătălina îi povesti prietenei sale cum şi unde îl cunoscuse. Prima dată când l-a intalnit a fost la cursul de dans; el s-a apropiat de ea, a salutat-o, zâmbindu-I prietenos. I-a povestit şi ceea ce se întâmplase cu câteva momente în urmă, când s-a întâlnit cu el la chioşc. Dani era încântată de faptul că prietena ei era atât de fericită, însă totodata se temea ca până la urmă să nu fie dezamagită de “celebrul” Rareş.

Restul orelor trecură în zbor, iar odată ajunsă acasă amorezata îşi trânteşte ghiozdanul lângă birou, deschide frigiderul, înfulecă ceva în grabă, iar mai apoi se refugiază în camera ei. Tânara merse în baie, şi se aseză în faţa oglinzii. Toată fericirea îi dispăruse…oglinda….vechiul ei duşman care rareori îi devenea prieten….ciudat!… Işi priveşte proiecţia chipului. Ce părea să fie in neregulă?…o faţă rotundă, un ten închis la culoare, ochi căprui, păr şaten….ei, poate exagerează ca orice altă adolescentă….După ce se aranjă puţin, mai exact spus, după ce îşi prinde părul în coadă, se uită din nou.
“Parcă acum totul arată mai bine” îşi spuse şi schiţă un mic zâmbet.

Deschise televizorul, îşi scoase plictisită din ghiozdan cartea şi caietul de chimie, pentru a-şi face tema…si iar, salvată de clopoţel, numai că acum de către cel al telefonului . Cătălina a fost surpinsă să afle că la celalalt capăt al liniei era vechea ei prietenă, Adela, cu care a fost colegă de bancă timp de opt ani, până când amândouă au ajuns la liceu, fiecare alegând altceva. I se părea ciudat că ea a sunat-o, deoarece în ultima vreme, de cand Adela devenise mai populară, lucrurile se schimbaseră niţel, relaţia devenind una mai distantă. Termină conversaţia, trântindu-şi telefonul pe pat şi în scurt timp adormi…iar ce va visa…numai ea va şti.

A voastră Mara

 Loading ...

Dau palme femeilor care se lasa batute. Gratis!

Acum vreo câteva luni aud că o puştoaică de vreo 16 ani a intrat cu nasul în pumnii iubitului pentru că respectivul a dat de un mesaj de la un număr necunoscut pe telefonul ei. Degeaba a încercat fata să-i explice că oamenii mai şi butonează aiurea numerele, respectivul a pedepsit-o preventiv. La vreo câteva săptămâni după asta, aud că alta s-a despărţit cu circ şi palme de prieten pentru că a fost văzută venind acasă de la liceu cu un coleg. Şi devine aproape normal să ai interdicţii de ieşit din casă, fie şi după pâine, dacă există riscul să te întâlneşti cu vreun vecin posesor de puţă. Sau să li se controleze telefoanele, mail-ul şi împrejurimile casei. Şi nu pot să înţeleg chestia asta sub nici o formă. Adică, pentru că un frustrat oarecare se declară oficial “iubit”, fetele sunt chiar atît de idioate încât să renunţe brusc la orice urmă de personalitate? Cum li se poate părea normal ca un bou să îşi impună cu forţa prezenţa continuă în viaţa ei?Cât de disperată după iubire trebuie să fii ca să accepti atîtea umilinţe? Câte greşeli au făcut părinţii care te-au educat de ai crescut cu atât de puţin respect faţă de persoana ta? Cum e posibil să confunzi dragostea pe care ar trebui s-o primeşti cu complexele de inferioritate ale unui individ a cărui unică sansă de a-şi perpetua genotipul e să dea peste o bleagă?

Se mai întâmplă, în naivitatea pe care o ai la 15-16 ani, să te îndrăgosteşti de persoana greşită. Să zicem că o vreme te flatează gelozia lui, o iei ca pe o dovadă că e şi el îndrăgostit de tine. Dar cînd începe să te controleze şi să ceară explicaţii, când începe să aibă pretenţii, dispari. Dragostea înseamnă respect şi încredere, dacă nu ţi le acordă necondiţionat e clar că nu e cazul s-o arzi aiurea cu el de teamă că altul n-o să mai găseşti. Fata mamii, nici nu-ţi doreşti altul la fel!

Să vă spun ce-aş face eu? E irelevant. Trebuie să reţineţi un singur lucru: nu v-a câştigat nimeni la poker. Sunteţi fiinţe umane. Aveţi dreptul să vă întâlniţi cu oricine. Oricând. Cel care vă iubeşte cu adevărat nu vrea nici să vă transforme în sclave, nici să vă umple de vânătăi, şi nici măcar să vă controleze. Vrea doar să fie lângă voi şi să vă facă să zâmbiţi. Dacă cel cu care sunteţi acum vrea ceva în plus, daţi-i un şut între picioare. O să doară, dar n-aveţi ce stricăciuni să faceţi, acolo oricum nu a fost niciodată nimic.

Poate se trezeşte vreuna să-mi spună ca “mă controlează de teamă să nu mă piardă, pentru că nu poate trăi fără mine”, că o invit, cu toată seriozitatea, să vină mai aproape. Ca să-i pot trage două palme, de trezire la realitate.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Un colţ de rai

Întotdeauna am fost atrasă de colţuri. De parcă ar fi oferit siguranţă, de parcă m-aş fi ascuns. Desigur că acel cititor ce pretinde a ştii năravurile unei femei, m-ar cataloga drept „una care vrea să pară mai slabă”, căci indiferent de postura ce o încheagă într-un colt, insul pare mai mic. N-am cunoscut… N-am întrezărit niciun bărbat atras de miniaturi (asta dacă excludem lenjeria intima pentru bebelusi aruncată peste corpul unei femei mature). Acest lucru face un bărbat perfectionist? „Maximalist” ? În fine, ce e perfecţionismul? Pură dorinţă (deşi înclin către conştiinţă) de a fi perfect: nici bun, dar nici rău, nici frumos, dar nici urât, nici deştept dar nici prost, nici, dar nici. Sau mă înşel ? Perfectul constituie îmbinarea angulara şi complex structurată a psihicului cu fizicul; o completare şi relaţionare reciprocă între Yin şi Yang. Perfect ca un colţ.

Ce ar putea semnifica unghiul de 90 de grade? De ce 90 şi nu 127 de grade şi 34’ ? De exemplu, între şinele de tren, oriunde te-ai deplasa, în orice COLŢ al lumii, nu este o distanţă exactă, dar este constantă. Totuşi, chiar dacă sunt colţuri cu măsuri mai largi, colţuri ce depind, ce se agaţă de arhitectură ca de o mână din Rai, ele iau forma abstractului, neobişnuitului, şi îşi depăşesc fondul. Imaginaţi-vă o cameră fără colţuri. O cameră rotundă. Cerc. Cum e? O cuşcă, o învârtire în neant - incognito. Perfecţionismul, deci, se simte atras de „femeia-colţ”, de exactitatea unei picături de ploaie.

Raiul fără perfectul unui ceva, nu este. A fi sau a nu fi? Aceasta este întrebarea. A nu fi Rai, e Iad. A fi Rai e colţ, minimalizarea a tot ceea ce zboară şi ne înconjoara. Un colt de Rai… Nu e pleonasm ?

A voastra Andreea

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

credit foto

Chestiuni de familie

Când mi-am informat părinţii că mă mărit, mama a luat-o ca pe o jignire personală. Adică vine un măgar care-i lasă fata gravidă şi mai are şi pretenţia să fie de acord să i-o dea?! După ce că n-are nici un ban, s-a lăsat de prima facultate pentru motive neserioase (ce aberaţie e aia “nu-i place”?), e pletos ca un câine vagabond şi fumează!… Bineînţeles, n-a spus nimic, numai că mama habar n-are cu ce se mănâncă diplomaţia. Dacă nu te place, trebuie să fii complet idiot ca să nu-ţi dai seama de asta. După ce am născut, a venit şi m-a luat acasă, profitând de nevoia de a avea un loc curat şi liniştit pentru aia mică şi de sesiunea zăoanului, şi n-aş putea spune că i-a convenit faptul că el a venit după mine. Luni de zile l-a tratat pe săracul om ca pe un musafir nepoftit. Politicos, la limită. A început să-i treacă anumite chestii cu vederea doar când s-a convins că sunt fericită şi că e un tătic bun.

Acum, la aproape unsprezece ani de la anunţul ăla, nici nu mă mai bagă în seamă decât ca să mă ia la rost că n-am făcut nimic de mâncare şi l-am lasat flămând. Sau că-l trimit pe el să plătească facturi şi să ia copiii de la şcoala sau grădiniţă, că-l exploatez care-va-să-zică.

Nu pentru că ar fi de modă veche (câte femei de cincizeci şi ceva de ani care sunt fan Paraziţii cunoaşteţi?), dar ei i se pare normal că femeia să facă de mâncare. E irelevant faptul că la talentul meu culinar am consuma cantităţi industriale de antiacide şi enzime digestive, eu trebuie să fiu aia de la cratiţă. Deşi de câte ori o întreb “cum se face aia?” răspunde întorcându-se (vorba poetului): “deci, Rosto, fii atent: căleşti ceapa….” Sau, în ciuda faptului că el lucrează de acasă, dacă şi când are chef, şi eu merg zilnic la un job şi jumătate, întreabă: “s-a odihnit Rosto în concediu?”. Niciodată nu ne cheamă la masă că a facut ceva ce-mi place mie, dar întotdeauna ne cheamă când face ceva ce-i place lui. Nu întreabă “Adri, ce bei?”, întreabă “aţi venit cu maşina?”, ca să-i poata da lui ceva. Nu mă iartă nici de-al naibii de sarcinile neplăcute, în schimb lui îi găseşte scuze şi motive ca să nu-l care la o înmormântare, de exemplu, pentru că ştie că detestăm amândoi întrunirile oficiale. Îmi cumpără laptop (de serviciu) şi mă întreabă a doua zi “i-a plăcut laptopul lui Rosto? Poate lucra pe el?”
Lămuriţi-mă şi pe mine: e cazul să mă supăr sau să fiu fericită că se înţeleg? Care-i mecanismul prin care cineva trece de la categoria “troagher” la categoria “îmi place de el”? Cum se face că de la “inamicul” se ajunge la “hai ajută-mă cu o treabă” de trei ori pe săptămână? Şi de ce soţul soră-mi n-a trecut prin fazele astea? O fi din cauză că el a fost întotdeauna tuns regulamentar?

Cel puţin cu tata treaba a mers la fel pentru amândoi: văzut pretendenţii, încercat miştocăreli şi intimidări de şantier, candidaţii nu pus botul, încercat să-i îmbete ca să-i facă de râs, nu reuşit, dat de lucru chestii mărunte de care s-au achitat cu brio, dat chestii mai importante, căpătat încredere progresiv - “hai ajută-mă”. Se şi vede că treaba stă la fel: Rosto e mai demn de încredere - are voie să stoarcă strugurii pentru vin, în timp ce cumnatu-meu e încă la stadiul “du-te şi mai adă un kil de zahăr”, sau “Dane, instalează-mi upgrade-ul” (adică zăoanu’, inginer de case) comparativ cu “Adi, cumpără-mi nişte cd-uri, stai că-ţi dau model” (cumnatu-meu fiind informatician probabil că a stricat mai multe cd-uri decât a văzut tata). E clar că încrederea aia vine în funcţie de vechime.

Poate că o fi la mijloc adevărul din celebra vorbă “omul când îmbătrâneşte ori se-ngraşă, ori prosteşte”, că tata s-a îngrăşat şi mama nu…

Ajutaţi-mă să înţeleg. Vă rog. Ca să nu vă întrebe fiică-mea, peste vreo douăzeci de ani, ce s-a întâmplat cu mă-sa de a început să-şi iubească ginerele.

A voastră Adriana

 Loading ...

Leacuri băbeşti

Nu ştiu ce-i mai rău: să n-ai pic de imaginaţie, sau să-ţi fugă mintea la toate prostiile. Mă gândesc că totuşi a doua variantă e mai periculoasă… în definitiv, un om fără imaginaţie nu face rău nimanui.

Multă vreme am crezut că imaginaţia e un lucru bun. Ba chiar foarte bun, din multe belele am ieşit cu faţa curată şi fundu’ neînvineţit datorită ei. În familia mea sunt deja folclor minciunile mele: toata lumea ştie cum mi-am rupt eu sandalele pentru că m-a călcat excavatoru’ pe picior când aveam vreo 4 ani, dacă cineva bate câmpii prea mult se trezeşte imediat unul să spună “ştiu, ştiu, ca relieful Chinei” (oh, wait, aia nu v-am povestit-o… rugaţi-l pe Gabi s-o pună), scuzele inventate de mine ca să-şi poată prosti sora-mea grămada de adoratori, şi nici nu mai spun de la câte ore am chiulit şi câte absenţe mi-a motivat diriga - numai datorită imaginaţiei. De când am însă de-a face cu oameni creduli şi naivi, nu mai sunt sigură de asta.

DDe fapt, problema nu e imaginaţia, ci imaginaţia prostului. Şi faptul că prostul respectiv transmite informaţia altui prost, care face acelaşi lucru unui alt prost, până se ajunge la nişte chestii că şi pisica ar sta în coadă ca să se poata scărpina cu toate cele patru membre după urechi, întrebându-se “cum dracu’ s-a ajuns la asta?”
Exemplu uşor de urmărit până la origini: acum câteva zile întreba unul dacă-i adevărat că femeile cu grupa de sânge AB nu pot avea decât un copil. M-am gândit vreo jumătate de zi de unde-o fi scos ideea asta şi singura explicaţie care mi-a dat prin bostan e cam asta: cineva, o femeie cu AB, a rămas gravidă. Mai mult ca sigur, femeia respectivă avea rh negativ. Probabil că medicul a avertizat-o că din cauza sângelui va trebui ca în cazul în care vrea al doilea copil să facă un vaccin. Femeia o fi înţeles că din cauza sângelui ei al doilea copil poate avea probleme, a transmis informaţia vreunui prost care a transmis-o mai departe putin modificată… şi aşa se nasc miturile.

Bine, ăsta nu-i periculos. Dar mi s-a întâmplat să aud de tratamente minune: tuberculoza care se vindecă doar dacă faci o mociorleală din 7 kile de untură de bursuc cu nu mai ştiu cât lapte de capra, o filtrezi, o amesteci cu alcool şi o îngropi pentru o vreme, după care bei chestia aia, conform unui ritual pe care iarăşi nu mi-l amintesc. Să trecem peste faptul că nu prea văd cum faci rost de untura de bursuc, că laptele, de capra sau nu, e un mediu de cultură foarte bun, şi că dacă mai pui şi alcool bag mâna-n foc că te alegi cu o cufureală de dai colţu’ înainte să ajungă salvarea, vă daţi seama că un nene tuberculos care să zicem că supravieţuieşte, ar putea umbla fericit, crezându-se sănătos, printre noi? Sau că bolile de oase se vindecă dacă faci rost de-o rădăcină de la o buruiană minune, parcă untul-pământului, care are şapte metri, şi trebuie rasă şi lăsată la macerat în ţuică de prune, apoi băută după acelaşi ritual complicat… de parcă un nene cu reumatism ar putea căra o radăcină de şapte metri. Observaţi, vă rog, ca nu spun nici un cuvănt despre faptul că rădăcina aia ar putea fi otravitoare (chestie care nici nu contează prea mult, de fapt, cu atâta ţuică…).

Am mai auzit că dacă ai varicelă trebuie să te îmbraci în roşu, pentru ca bubele să iasă pe piele şi să nu se localizeze pe organele interne, că n-ai voie să te speli în urechi pentru că faci ciuperci (tot în urechi), că dacă porţi în buzunar un cartof sau o ceapă nu faci reumatism, ca herpesul trece dacă reuşeşti să faci o pisică să dea cu coada pe-acolo şi că durerile de dinţi trec dacă bagi un căţel de usturoi în carie (jiizăs, ce caverne ar trebui să ai!)

Cel mai haios leac pe care l-am auzit a fost unul pentru crizele de colici renale. Din nou, nu pot să vă spun exact schema terapeutică (unii ar putea crede că-s rău intenţionată şi nu vreau să vă împărtăşesc din miracolele medicinei tradiţionale, dar trebuie să ştiţi că adevărul e că nu mă puteam concentra, ocupată fiind să mă ţin de burtă ca să nu explodez de râs), ce-mi amintesc e că trebuia să tai în două o ridiche neagră, să o scobeşti, s-o umpli cu miere şi să bei lichidul rezultat. Dar toată treaba asta n-avea nici un efect dacă nu te tăvăleai pe covor, în sens orar, de exact 11 ori, la miezul nopţii.

O să mi se atragă atenţia că medicina naturistă câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi. Că dacă leacurile băbeşti au fost eficiente de sute de ani înseamnă că până la urmă e ceva de capul lor. Da, măi fraţilor, nimeni nu zice că nu-i aşa. Berea e excelentă pentru rinichi, limba-oii pentru răni şi pentru tuse, zmeurul pentru cicluri neregulate, usturoiul pentru paraziţi, untul e mai bun decât orice cremă anti-rid, aş putea să vă înşir zeci de tratamente de-astea, că ş-aşa se uita oamenii la mine ca la felul cinşpe când le spun să bea ceai de cimbru şi să nu mai înghită pastile, numai că eu nu despre aia vorbeam. Eu vorbeam despre tratamentele născute din imaginaţia hiper-reactiva a câte unuia, combinată cu naivitatea altuia şi cu faptul că prin transmiterea de la prost la fraier se pierde fix sămânţa de adevăr şi se exagerează ritulalul. Aş vrea să-l văd pe cel care e conştient că nu descântecul, ci cărbunele te face bine.

Ia să vă văd, mai ştiţi leacuri de-astea?

A voastră Adriana

 Loading ...

Scrisorile (de dragoste)

Comunic mult prin scrisori. Pentru că îmi place! Când vreau să mă relaxez, îmi iau o foaie şi scriu. În urmă cu ceva ani, comunicam cu o bună prietenă, care este din acelaşi sat cu mine la bunici, dar locuim în oraşe diferite. Ne scriam de câte ori aveam câte ceva de povestit, de câte ori găseam câte o coală pe masă. Am trimis o scrisoare, nu am primit raspuns, am trimis-o şi pe a doua, nimic, am mai încercat o ultimă dată până am aflat că tipa se mutase din ţară din cauza unor neînţelegeri între părinţii ei care erau despărţiţi. Nimeni nu mai ştie nimic de ea! Mă întreb oare ce mai face?

De curând, am început să corespondez şi cu iubitul meu (fiind din alt oraş). Nu ne scriem foarte des, am doar 3 scrisori de la el, însă le păstrez cu cel mai mare drag. Nu sunt scrisori de dragoste, nu sunt scrisori indescifrabile, sunt scrisori pe care le poţi citi de n şi n ori şi nu te plictiseşti. Sunt scrisori în care sunt surprinse toate momentele amuzante şi plăcute.

Deşi toate aceste lucruri le discutăm şi la telefon şi pe internet şi când ne întâlnim, în scrisori prind altă valoare. Sunt mai amuzante, ştim că vor rămâne întipărite ani şi ani acolo şi ne vom aduce aminte cu mare drag. Scrisorile trebuie să fie simple, dar să ai ce descoperi în ele. Trebuie să le priveşti de două ori înainte de a îţi da seama de idee (la noi chiar se aplică, pentru că amândoi scriem urât şi nu prea ne înţelegem scrisul ).

După ce am văzut împreună filmul „Notebook”, care este romantic, am hotărât noi, mai exact eu am promis că voi scrie 365 de scrisori, adică în fiecare zi câte una. Bineînţeles că nu m-am putut ţine de promisiune, aşa că i-am promis că în perioada BAC-ului va primi mereu câte o surpriză. Zis şi făcut. Am pus un plic mare unde se afla o mare supriza (el urmând să afle când va ajunge acolo).

Scrisorile te apropie de persoana cu care comunici, chiar dacă nu e acolo. Scrisorile redescoperite şi citite după ani şi ani îţi umplu sufletul de bucurie, hârtia care se îngălbeneşte capătă o autencititate istorică, iar fiecare rând te ajută să vezi cum gândeai în clipa de faţă.

Îmi place să scriu scrisori, chiar dacă nu îmi înţelege nimeni scrisul. Îmi place „să chinui” oamenii cu asta şi să îi văd cum se chinuie să înţeleagă. Îmi place să îmi privesc dosarul din sertar plin cu scrisori. Sper doar să se întregească şi să am parte de mai multe.

Îmi place mult ideea filmelor care adoptă scrisorile, fie ele scrisori trimise de pe frontul de lupta, fie ele scrisori de dragoste: „The Lake House”, „Notebook”, „PS I love you”. Cel puţin se face apropierea de o epocă destul de îndepărtată şi veche. Am uitat să precizez desenele Tom&Jerry, cand Tom îi scrie scrisori de dragoste iubitei lui, cu o pană înmuiată în cerneală (am imaginaţie, nu-i aşa  :lol: ?)

Dacă cineva se plictiseşte şi nu are ce face acasă, să-mi zică, putem conversa prin scrisori  :mrgreen:

A voastră Flori

 Loading ...

credit foto

Ţara-ntreagă-i un şantier

De dimineaţă au venit zece oameni. Erau aici când am ajuns eu, de fapt, la început m-am speriat că mă aşteaptă pe mine, că eram în întârziere. Apoi, pe la 9, au mai venit doi. Ăştia cred că erau ăia cu mapa, că n-au stat decât cinci minute şi s-au dus în treaba lor, păreau foarte ocupaţi. Oricum, au rezolvat ceva în cele cinci minute: i-am văzut vorbind la telefonul de serviciu (ditamai cărămida, de-aia cred că era cel de serviciu) şi peste juma’ de oră a venit UTILAJU’ (o chestie mare, galbenă, pe roţi, pe care scrie “kaesar” - pentru impresia artistică, presupun). Cei zece s-au apucat de lucru: întâi au împins utilajul în poziţie, în aşa fel încât sa-mi blocheze intrarea (s-or fi gândit că nu-i cazul să intre toţi grăsanii), şi-au îmbrăcat hainele de lucru (veste portocalii, reflectorizante, ca să nu fie loviţi de maşini în timp ce sapă), şi-au adus picameru’, şi s-au aşezat pe iarbă. Şi-au stat. Cam o oră. Într-un final, unul dintre ei, mai tânăr şi mai prost, a luat generatoru’ de zgomot de coarne şi a început, încurajat de pe margine de ceilalţi nouă. Mă rog, o perioadă au fost opt, unul plecase după cafea, aşa că nici treaba n-a mers tocmai unsă. Oricum, ţinând cont de faptul că bucata de beton pe care trebuie s-o spargă e chiar lângă cladire şi că din cauza picamerului se zguduiau pereţii, trosnea centrala, trepida biroul şi clănţăneau toate sticluţele, mie mi s-a părut că e suficient.

Ies, să văd dacă nu cumva au pe ordinea de zi demolatul clădirii. Unul dintre ei, cel mai bătrân, strigă la puştiul cu scula “ho, bă, că deranjează!” şi-mi zâmbeşte sadic. Mă măsoară din cap până în picioare, ajunge la concluzia că-s fată bună, fără fiţe în program (eram desculţă) şi întreabă “nu vă doare capul?” Scutur capul, să vadă că încă îl pot mişca, şi dau să-i expun problema mea: s-au apucat de demolări? Mă întrerupe cel mic, expunând frumuseţe de dinţi: “mergeţi la farmacie să vă luaţi nişte nurofen!”. Well, nu ştiu alţii cum sunt, da’ eu încă mai pot să zâmbesc la replica asta, chestie care i-a convins definitiv pe băieţi că-s de treabă şi n-am ieşit să fac scandal, aşa că s-au grăbit să mă liniştească: nu mai durează mult, bucata aia şi gata, până ajung la ţeavă. Ţeavă?! După ce ţeavă săpaţi, frăţiorilor, acolo nu-i decât o ţeavă de gaz!!!! Păi, după aia. Păi, cu picameru’?! Păi, ce-are? Bine măi copii, da’ dacă nimeriţi naibii fix în ea şi sărim în aer ca ăia de la Cluj? “Eh”, face bătrânul un gest a lehamite cu mâna, “nu-i prima dată!”

Şi cu ce mă încălzeşte pe mine că “nu-i prima dată”? Ba de fapt, mă încălzeşte, că m-a cam trecut un val de adrenalină până să-mi dau seama că omul se referea la prima dată când sapă cu scula aia după ţevi, nu la prima dată când au provocat o explozie. Se pare însă că aşa a zis şefu’ (şefu’ fiind unul dintre ăia doi de dimineaţă, un deştept care sâmbătă a reuşit să-şi bage o roată de la Dacie în şanţul săpat vineri), deci cine suntem noi, muritorii de rând, să punem la îndoială siguranţa lui?

Au mai intrat, pe rând, cam la 10 minute, să bea apă, deşi cred că voiau doar să verifice dacă n-au picat încă pereţii. Băieţi buni, cred că până la urmă ne împrietenim, că la cum progresează lucrările o să avem timp destul să ne cunoaştem mai bine. Dar au avut dreptate, n-a mai durat mult. N-au terminat de găurit metrul ăla pătrat de beton, da’ nu mai lucrează, e 11 jumate, sunt în pauza de masă. Până pe la 2 cred c-o să fie linişte.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Idilă de vară

Tot timpul am considerat că idilele de vară nu sunt genul meu, până când plec într-o tabără şi cunosc o altă parte a acestor gen de relaţii faţă de cum îmi închipuiam eu. Într-o vară li se pune pata părinţiilor mei să plec într-o tabără cu mulţi necunoscuţi în Grecia. Vine ziua când trebuie să-mi iau tot bagajul, mă duce tata spre vama de unde trebuia să mă urc în autocar , cu gândul că va fi o simplă tabără , unde eram singură, fără controlul părinţiilor.

Ajunşi în acolo, fiecare încerca să-şi ia bagajul,destul de greu că aveam de stat vreo 3 săptămâni, ne îndreptam uşor către cabanele unde eram cazaţi,până când un tip trece într-o mare grabă pe lângă mine şi îmi trânteşte bagajele,fără a-şi cere nici măcar scuze.

Marea surpriză a fost a doua zi când l-am zărit prin mulţime. Deja mă pusese stăpânire pe gândurile mele,lucru pe care-l află şi prietena mea şi se duce cu tupeu la el şi îi spune, aducându-l să facă cunoştiinţă cu mine. De aici incepe idila mea de vară. La început am fost simpli amici,până când într-o seară avea să se schimbe totul.

El vine şi mă întreabă ”mă poţi ajuta să pun şi eu o pilă la cineva?” , iar eu mă uit mirată şi întreb la cine , iar el se apropie de mine imi spune uşor ”la tine” şi mă sărută. De atunci eram nedespărţiţi, eram pur şi simplu indrăgostiţi ,încercam să petrecem cât mai mult timp împreună,vroiam să oprim timpul în loc. Cel mai romantic loc in care am fost cu el a fost puntea vaporului cu care am fost într-o croaziera, era perfect , iar eu in braţele lui mă simţeam invincibilă. Pe măsură ce trecea timpul îmi dădeam seama că îl pierd, îl pierd în sensul că el trebuia să plece , iar noi nu ne vom mai putea întâlni,poate niciodată , nefiind din acelaşi oras.

Lucru care m-a facut să cobor cu picioarele pe pământ. Asta nu ne-a făcut să ne despărţim pe moment, ci să ne încurajăm că vor mai fi şi alte vacanţe în care ne vom putea întâlni şi vom fi amândoi. Ajunsesem să-l iubesc. Dar totul s-a terminat atunci când am ajuns în ţară şi am realizat că nu mai este atât de aproape de mine cum era înainte. Am încercat să povestesc pe scurt cu lacrimi în ochi, multe amintiri , dar şi mai multe regrete.

Sunt însă curioasă cum văd alţii idilele de vară…

A voastră Oana

 Loading ...

Din frustrările mele…

Astăzi a venit Carolică singur să-şi cumpere medicamente. Pentru prima dată. A venit cu ghiozdanul pentru şcoală (la toamnă începe clasa întâi), cu creioanele colorate, încă neascuţite, şi cu vreo trei caiete. A stat vreo jumătate de oră, mi le-a arătat pe toate, mi-a spus pe care i le-a cumpărat “mami” din Carrefour şi pe care i le-a dat “surioara mai mare, Ioana”, cum o să aibă linii albastre pe marginea caietelor şi cât de frumos ştie să facă deja bastonaşe şi cercuri. Mi-a rupt inima, i-am dat un pumn de pixuri şi vitamina C de rigoare, mixtura după care venise şi a plecat, săltând, ca să-i sune rechizitele din ghiozdan.

Îl ştiu pe Carolică de când avea 4 ani şi nu comunica decât prin interjecţii. E unul dintre copiii daţi în plasament maternal. El, sărăcuţul, a dat peste o “mami” adevărată, şi o dată cu ea peste o surioară şi un frate mai mare. A mai avut noroc de o doctoriţă admirabilă, care s-a dat peste cap să-l facă bine. La patru ani nu ştia să meargă, şi la cât de micuţ era nu cred că ar fi putut oricum, şi nici să vorbească. Venea lunar, împreună cu Ioana (care la 14 ani îl păzea ca o lupoaică) şi cu “mami” să-şi ia medicamentele şi vitaminele, zâmbea cu toată gura şi ochii lui negri deveneau aproape albaştri de fericire dacă te strâmbai la el. A făcut progrese foarte repede şi când a început să vorbească a spus toate cuvintele corect, cu accent (şi acum pronunţă “suriOAra”, “caietUL”). Aleargă, e vioi, şi îşi iubeşte familia. Cea la care stă acum, pentru că acest copil are şi mamă, şi tată. Mama şi tatăl lui sunt căsătoriţi legal, au casă, curte, joburi, şi un singur copil, pe care vin să-l vadă o dată la două săptămâni pentru două ore.

Nu ştiu de ce l-au dat. Sincer, nici nu cred că mă interesează. Carolică e fericit cu “mami”, fără să ştie că “mami” plânge de câte ori n-o vede el: a fost avertizată că va fi pus pe lista de adopţii.

Adina e şi ea o fetiţă cu părinţi care n-au vrut-o. Au plecat în străinătate, la lucru. Cea care a luat-o “în plasament”, o bătrână, nu şi-a bătut prea mult capul cu fetiţa. I-a dat să mănânce, haine, şi a pleznit-o periodic pe cele mai diverse motive, că bătaia e ruptă din rai şi copilul oricum face prostii. Până la urmă a văzut-o o doamnă şi a luat-o pe Adina la oraş, s-o ducă la grădiniţă. Bineînţeles, ne-legal, salariul de asistent maternal îl încasa tot baba. Doamna respectivă, “Lili” îi spune Adina, are şi acum grijă de ea, o duce la şcoală, în parc, o ajută la lecţii şi trăieşte cu spaima că într-o zi va veni mama ei s-o ceară înapoi.

Sunt oameni care se bucură de fiecare moment pe care îl au. Spre deosebire de cele trei-patru babe care mi se plâng de la uşă ba că le doare spatele, ba că s-a scumpit gazul, ba că-i prea cald afară şi ele au tensiune, nu pot veni după medicamente… Au câte trei căţei, dar din păcate nu poţi trimite căţelul, chiar dacă ” e ca şi copilul meu”, după pâine, şi “vecinii e răi, doamnă, toţi vrea să te înşele!”. Mai demult, scoasă din sărite de lamentările uneia, i-am spus că trebuia să fi făcut un copil, ca să aibă pe cine trimite, şi mi-a răspuns, siderată: “şi cum vrei domnişoară să scot un copil pe gaura aia?”. Alta, care se plângea că n-o iubeşte decât căţeaua, mi-a spus că n-a avut niciodată timp de copii, ea şi soţul ei au avut o viaţă socială foarte activă şi s-au iubit foarte mult. Nu-mi poate fi mila de ele, nu atunci când ştiu că sunt o mulţime de copii care ar fi peste măsură de fericiţi să facă piaţa, să stea la coadă la farmacie sau la Electrica doar ca să aibă cui să-i spună “mami”. Poate că e mai bine că n-au avut niciodată copii, dar ceea ce mă enervează e faptul că se vaită de singurătate. Păi bine, deşteptele lui peşte, dacă voi nu iubiţi pe nimeni, şi vă doare în fund de necazurile altora, cum aţi vrea să fiţi iubite? Rămâneţi cu câinii, ei, săracii, nu ştiu ce-i ăla egoism!

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto